intensitatea imagistică, femeia cu faţa găurită de glonţ, discursul practicat de mikhalkov
distribuit cu o forţă egală între ecran şi spectator, fac din 12 un film care striveşte.
striveşte, e adevărat, ceea ce numim de obicei imagine.
imaginea unui film.
imagine, în cazul acesta, fragmentară, enigmatică, discontinuă.

regizorul vorbeşte, fără să se bazeze pe informaţii veridice, despre o rusie sfâşiată între un
trecut comunist glorios (al cărui partizan este) şi un prezent capitalism mafiot.
mikhalkov este
un adept al lui putin, un naţionalist convins, un antiamerican,
un luptător împotriva globalizării, dar toate aceste aspecte care ţin de convingerile lui
intime, nu au nicio legătură cu 12.

12 este o capodoperă.
fiecare cadru este unic.
ai senzaţia unui slideshow conceput din fotografii facute de un profesionist.
niciodata, nici cel mai mic detaliu deja fixat, nu ai senzatia că a fost modificat.
doar indicat.

scurgera timpului nu rămâne perceptibilă pentru spectator.
mikhalkov mizează totul pe insolitul asociativ.
etalează aproape didactic componentele trade mark-ului personal.

sentimentul deşertăciunii este prezent pe tot parcursul filmului.
cadavre, mizerie, ploaie, rămăşiţe de realism socialist, construite atent la limita de sus
a valorii regizorului.

alte şi alte imagini adună simboluri imprecise. dramatismul momentului dizolvat
în mulţimea de ramificaţii posibile. un caleidoscop rotit până la ameţeală.
parcă se teme să ia decizii.
parcă le amână.

trage de ele.

regizor adevărat, excelent profesionist, imaginativ, mikhalkov are de temperat excesul
propriului talent.

Fernando António Nogueira Pessoa (AFI fɨɾ’nɐ̃.du pɨ’so.ɐ) (n. 13 iunie, 1888 Lisabona, Portugalia — d. 30 noiembrie 1935 Lisabona), cunoscut mai ales ca Fernando Pessoa, a fost un poet, eseist şi scriitor portughez modern, reprezentant al modernismului lusitan.
Este considerat unul din cei mai importanţi poeţi portughezi din toate timpurile, valoarea lui fiind comparată cu cel al lui Camões. Criticul britanic Harold Bloom, în cartea sa The Western Canon (Canoanele vestului), afirma despre Pessoa că, alături de Pablo Neruda, este cel mai reprezentativ poet al secolului XX.
Aşa cum spune şi Octavio Paz, poetul nu are biografie. Biografia lui este opera. Secretul lui, de altfel, e scris chiar în numele pe care-l poartă: Pessoa înseamnă „persoană” în portugheză şi vine de la persona, masca poeţilor romani.

Povestea sa s-ar putea reduce la irealitatea vieţii lui cotidiene şi realitatea ficţiunilor lui. Aceste ficţiuni sunt poeţii Alberto Caeiro, Álvaro de Campos, Ricardo Reis şi, mai ales, Fernando Pessoa însuşi.
Pessoa rămîne de mic orfan de tată. Mama lui se recăsătoreşte; în 1896 se mută, cu copiii ei, la Durban, în Africa de Sud, unde al doilea ei soţ este numit consul al Portugaliei. Primeşte educaţie engleză, iar influenţa saxonă va fi constantă în gîndirea şi opera lui. În 1905 se întoarce la Lisabona, în 1907 părăseşte Facultatea de Litere din Lisabona şi deschide o tipografie, Empreza Ibis. Aceasta se dovedeşte în 1910 a fi un eşec, cuvânt ce se va repeta frecvent în viaţa lui. Lucrează apoi în calitate de corespondent străin, o slujbă modestă ce-i va asigura cele necesare traiului aproape întreaga viaţă. Respinge, cu orgoliul timizilor, propunerea de a intra pe porţile unei cariere universitare. În 1932 aspiră la postul de arhivist într-o bibliotecă şi este respins. Dar în viaţa lui nu există revoltă, ci doar o modestie asemănătoare cu dispreţul.
Nu mai părăseşte niciodată Lisabona. Angloman, miop, politicos, timid, îmbrăcat în negru, reticent şi familiar, cosmopolit predicând naţionalismul, umorist ce nu râde niciodată.[necesită citare] Pierre Hourcade, care l-a cunoscut spre sfârşitul vieţii, scrie: „Niciodată, cînd mă despărţeam de el, nu îndrăzneam să întorc capul; îmi era frică să nu-l văd cum se împrăştie, topindu-se în aer”. Moare, la Lisabona, în 1935, în urma unei ciroze hepatice.
A lăsat două plaquettes de poeme în engleză, o carte subţire de versuri portugheze şi un cufăr plin cu manuscrise. Cartea neliniştirii, scrisă aproximativ în 1931, este unul dintre cele mai valoroase manuscrise ale sale.
Iată ce spune Pessoa în această carte, ce pare o frescă a propriului său suflet:
„Nu am nici un sentiment politic ori social. Dar, într-un anume sens, am un înalt sentiment patriotic. Patria mea e limba portugheză”
—tradus de Mihai Zamfir
Poeziile lui Pessoa au fost traduse, din portugheză, în româneşte de Dinu Flămând.
Nu avem nicio autobiografie scrisă de Pessoa, avem, însă, ceva chiar mai sugestivj

Autopsihografie
Zice-se că invent sau că mint
În tot scrisul meu. Nu-i aşa.
Pur şi simplu eu simt
Cu imaginaţia.
Nu-mi folosersc inima.

Ceea ce mi se-ntîmplă sau e visat,
Ceea ce îmi lipseşte sau mă-mplineşte,
Este asemeni unui strat aşezat
Peste un alt lucru şi încă peste.
Iar frumosul acesta e – peste.

Astfel dezlegat de perplexitate,
În miezul a toate aceste
Ce-mi sînt mai degrabă îndepărtate,
Scriu adevărat despre ceea ce nu este.
Să simt? Simtă cel ce citeşte.
(Traducere Dinu Flămând, în revista Secolul 20, nr.334-336, 1988)

În faimosul cufăr descoperit după moartea scriitorului au fost găsite nu mai puţin de 27.453 de texte, în afara celor publicate de el însuşi şi anume: plachetele de poezii şi sonete scrise în limba engleză, precum şi a volumului Mesaj, volum ce a fost încununat cu un scandalos premiu al doilea la un concurs pe teme patriotice.
Opţiunile literare ale lui Pessoa se cimentează încă de la începuturi: Shakespeare şi poezia metafizică engleză, Edgar Allan Poe, clasicii latini, literatura ezoterică dar şi gnosticii alexandrini, decadentismul sfîrşitului de veac trecut dar şi cel al Romei antice.
Pessoa dă, adesea, impresia că se lasă acaparat de futurism, deşi el este mult mai puţin curios decît prietenul său Mário de Sá-Carneiro, exilatul benevol în cosmopolitismul parizian. Pessoa preferă să inventeze şi să abandoneze curente, şcoli, doctrine şi chiar sisteme filozofice.
Acest autor, multiplu precum universul, este, de fapt, inclasabil. Disponibilitatea sa stilistică pare a fi a unui Joyce lipsit de spiritul lucrativ ce dă unei compoziţii literare aspectul său finit. Opera lui Pessoa este o apologie a fragmentului. Iată de ce s-au păstrat în cufărul lui Pessoa clipele pe care scrisul a reuşit să le fixeze: de la horoscopul Portugaliei, la răspunsurile pentru o revistă de cuvinte încrucişate ce apărea în Anglia. Dar marea parte a moştenirii o constituie poezia, teatrul, eseistica, proza, traducerile, proiectele de filosofie şi conspectele de lectură.
Personajul real este unul şters, resemnat într-o existenţă exterioară insignifiantă ale cărui evadări vor fi pur imaginative. Fernando Pessoa începe să scrie în limba engleză în anul 1901. Între anii 1903 şi 1906 scrie numai în engleză, sub numele de Search, într-o căutare în umbra marilor lirici victorieni. După 1906 va alterna engleza cu portugheza, cantonîndu-şi scrierile fundamentale, în limitele limbii materne. Continuă însă, la Lisabona, să scrie şi să publice mult în engleză. Reunite, aceste texte compun volumul XI, Poemas Ingleses, din Obras Completas de Fernando Pessoa, Editura Atica, Lisabona, 1974. Cităm aici, unul dintre cele mai frumoase Sonete scrise, în limba engleză, de Pessoa.

XV
Stîngaci ca peţitorul ros de teamă
Năuc de nu-i iubit, deşi iubeşte.
Tînjind pe jumătate să dea seamă
De ce, probînd, se teme că tînjeşte,
Temînd privesc cu ochiul dinăuntru
Şi, uluit, mă-ntreb acuma oare
Ce preţ avea-vor aste stihuri pentru
Un gînd ce altui gînd va da născare.
Dar, ca amantul ce, sperînd, iubeşte
Şi, tot sperînd, se teme şi nu-ncearcă
Dovezi ce-n minte doar le bănuieşte
Şi-amînă proba, vremea să nu-i treacă,
Trăiesc eu zilnic gloria ce-o visez
Şi-n gîndul altora gîndesc c-o-ntemeiez.
(Traducere din engleză de Mihaela Anghelescu Irimia)

Multiplii săi, despre care vom vorbi în continuare, heteronimele cărora Pessoa le-a inventat întreg statutul social-literar, vor locui fie la ţară, fie în Marea Britanie sau Brazilia , par să se bucure de o oarecare mobilitate în plus faţă de însuşi creatorul lor şi reprezintă un obiectiv separat în analiza operei lui Fernando Pessoa. Cu Bernardo Soares, ales drept autor pentru Cartea neliniştirii, Fernando Pessoa reuşeşte cea mai spectaculoasă deprivatizare de sine.

Heteronimele şi-au făcut treptat apariţia, ca o alienare ce s-a automultiplicat, ca o alteritate ce s-a voit practicată metodic pînă la pierderea oricărei identităţi. Întreagă, această evanescentă familie literară numără peste douăzeci de nume. Cei mai cunoscuţi sunt:

Alberto Caeiro, poetul bucolic, păgînul natural, considerat nu numai maestrul celorlalţi, dar şi al lui Pessoa ortonimul. Alberto Caeiro este deţinătorul echilibrului perfect, poezia în stare frustă şi ingenuu elementară, refuz al filozofiei şi al artisticului.

Álvaro de Campos, inginerul din Glasgow, poetul modern ce nu-şi refuză niciun experiment, nicio nebunie. Mult citata Odă maritimă, precum şi Opiarium sau Tutungeria sunt dovada că aici imaginaţia debordează iarexcesul este la el acasă.

Ricardo Reis, cel pe care Pessoa nu l-a înmormântat înainte să se retragă el însuşi la Cimitirul plăcerilor din Lisabona, este ipostaza simplităţii rafinate, culmea artificiului estetic şi melancolicul neputincios, un neîmpăcat al efemerului.
Fernando Pessoa însuşi ne introduce în această lume fascinantă a heteronimelor, a depersonalizării şi simulării. Iată ce-i scrie lui Adolfo Casais Monteiro, într-o scrisoare ce poate fi descrierea completă a genezei heteronimelor:
Acum, o să încerc să-ţi răspund la întrebarea dumitale cu privire la geneza heteronimelor mele. O să încerc să fiu cît mai explicit cu putinţă.
Voi începe cu aspectul psihiatric. Heteronimele sînt rezultatul isteriei din mine.
Şi continuă, după ce tranşează astfel originea organică a heteronimelor, cu povestea lor. Heteronimele îl obsedează pe Pessoa încă din copilărie, de mic copil simte nevoia să creeze în jurul său o lume fictivă de prieteni şi cunoscuţi care nu au existat niciodată.
Primul său heteronim, primul cunoscut inexistent, este un oarecare Chevalier de Pas, plăsmuit la vîrsta de numai şase ani.
În jurul anului 1912, îi vine ideea să scrie cîteva poeme de factură păgînă, după cum mărturiseşte în aceeaşi scrisoare, şi-i apare, încă neînchegat, portretul celui care le făcuse. Se naşte astfel Ricardo Reis.
Peste un an şi jumătate, din dorinţa de a-i juca o festă lui Sá-Carneiro inventează un poet bucolic şi sofisticat. Timp de cîteva zile se străduieşte să-i născocească personalitatea, dar nu reuşeşte. În ziua în care se hotărîse să renunţe, spune poetul, adică pe 8 martie 1914, începe să scrie treizeci şi ceva de poeme, pe nerăsuflate. Despre această zi, Pessoa spune că a fost cea mai minunată zi din viaţa sa. Poemele le grupează sub titlul Păzitorul de turme, iar cel care se naşte în mintea sa, ca fiind autorul acestor poeme şi maestrul său, este Alberto Caeiro.
Imediat simte nevoia de a-i găsi nişte discipoli lui Caeiro. Îl smulge pe Ricardo Reis din păgînism şi în derivaţie juxtapusă cu acesta îi apare un nou individ. Scrie, fără pauze şi corecturi, Oda triumfală şi astfel se naşte şi Álvaro de Campos.
În notele pe care Pessoa le-a scris Despre heteronimie în concepţia ei generală, în ultimul paragraf face următoarea precizare:
“Niciodată nu sunt mai portughez ca atunci când mă simt diferit de mine – Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Álvaro de Campos, Fernando Pessoa, şi toţi cîţi au fost sau cîţi vor mai fi.
Fii infinit precum universul”

şi anume – revolta se îndreaptă împotriva artei instituţionalizate.
împotriva bigotismului.
împotriva conservatorismului josnic şi ipocrit.

luis buñuel împreună cu dali, man ray, cocteau îşi încearcă
norocul cu a şaptea artă. un teren virgin în perioada aceea.
extremismul, radicalismul, dinamismul absolut al spiritului
creator, sunt jaloanele.

punctele de miră.
în plus, lucru esenţial pentru înţelegerea demersului lor
creator, suprarealismul contribuie masiv la modificarea
conceptului de artă.
arta nu mai trebuie să fie durabilă.
arta trebuie să submineze tiparele învechite.
tot ce se crease până atunci.

arta trebuie să se transforme într-o operă imperfectă, autistă,
conţinându-si autocritica.
arta trebuie să amplifice practica intertextuală.
să se definească ca expresie şi nu ca activitate a spiritului.
a sufletului nemuritor şi alte parascovenii clericale.

luis buñuel reuşeşte în al său înger exterminator, film făcut cu un buget
extrem de mic, cu actori de mâna a doua, să te ţină în tensiune de la
prima până la ultima secvenţă a filmului.
da.
în anul 2009 reuşeşte această performanţă.

toată acţiunea filmului se desfăşoară într-o casă în care oaspeţii
din înalta elită a oraşului nu mai pot să iasă de la petrecere.
pur şi simplu de câte ori vine vorba de plecare, o forţă necunoscută
îi deturnează de la intenţia lor de a părăsi locuinţa.
şi trece o zi.
aria se restrânge la sufragerie.
şi mai trece o zi.
începe să lipsească apa, mâncarea.
nu au unde să îşi facă nevoile. nu au unde să se spele.
încep să pută.
cei de afară nu pot nici ei intra înăuntru.
şi mai trece o zi. şi încă o zi.
încep certurile. începe să se vadă adevăratul caracter al fiecărui invitat.
egoism. minciună. răutate. perversitate.

o frescă nemaipomenit de bine realizată sociologic.
o cunoaştere care traversează faţa vizibilă a lucrurilor,
descoperind dinamica lor intimă, ce se refuză profanilor.

ţipă un porc. cineva spune “this is the masonic cry for help”.

o explozie de elemente suprarealiste ca într-un coşmar
fără de sfârşit. o fenomenologie a reducerii la absurd.
cu rădăcini adânci în abisalitatea umană.

buñuel reuşeşte o performanţă rară în lumea cinematografului.
să combine un scenariu având construcţia pe o acţiune de film
poliţist, cu un scenariu de film noir.

buñuel a creat, împotriva principiului avangardist – că arta nu trebuie
să fie durabilă – un poem suprarealist care se poate urmări cu sufletul
la gură şi în secolul XXI.

o lună

ai fi putut să-mi arăţi ceasul de pe cazino
se apropie gara de la sinaia
banca e goală
se vede urma
acelui pahar cu ceai cald

locul unde te-ai dezbrăcat odată

~
aveai sânii pe care îi cunoşteam de mult
potriviţi pentru palmele mele
doi sâni catifelaţi
şi

în fine

ar fi putut să fie

~
dacă stau bine să mă gândesc
soarele a apus

nimic nu se mai aude
adică un gol
nemaipomenit de mare

se simte

se freacă de pereţi

zilele vin acum tot mai des
nopţile la fel

poate că asta e

în cameră nu se află nimeni